Text publicat in premiera de LiterNet
Nu cred sa existe scriitor roman contemporan capabil sa descrie satul regatean mai fidel decat dramaturgul Mimi Branescu. Si aici nu e vorba (doar) de “Las Fierbinti”. E vorba, mai ales, de “Acasa la tata” (spectacolul de la Act din 2009 si filmul din 2015) si de “Ultimii”, premiera recenta la Metropolis.
“Noul realism al satului romanesc”. Asa ar trebui sa se numeasca acest curent propus de Branescu si in al carei spirit au lucrat minunat Maria Tache, Andreea Beșliu si Adela Pârvu scenografia de la “Ultimii”. O curte, copie-la-hiper-indigo a curtilor de gasit in satele sudiste ale Romaniei anului 2019. Un bec atarnand, un colt de casa acoperit cu o tencuiala gri-incert, un gard de fier & plastic (mult plastic), cateva trepte de beton, fasii verticale de plastic pe post de pseudo-perdea-anti-tantari la intrarea in casa, o masa cu musama de plastic, cateva scaune, oarece pet-uri la doi litri adapostind vin productie proprie, tigla ondulata, pe maro inchis, betoane.
Cand si cand, de dincolo de gard, se aude zgomotul trenului. Nu e nici un secret, Mimi Branescu s-a nascut si mai traieste, uneori, in Lehliu-Gara, comuna-oras, orasul-comuna calaraseana de bifat in drumul feroviar spre mare. Poate ca de aceea si suna atat de autentic textele lui. Pentru ca omul e de acolo. De acolo a plecat, acolo se intoarce. Pentru a pleca si a reveni periodic. Din Lehliu ne-am născut si in Lehliu ne vom intoarce.
*
In “Sieranevada” lui Cristi Puiu (regizor si scenarist), actorul Mimi Branescu joaca rolul personajului principal, un barbat in jur de 40 de ani fata cu familia sa extinsa. Pentru o dupa-amiaza si o seara. Intr-un apartament de bloc bucurestean. De 4 camere.
In “Ultimii” lui Mimi Branescu (dramaturg & regizor), actorul Emanuel Parvu (si el prestand, adesea, si ca dramaturg ori scenarist de film, si regizor de teatru & film) joaca rolul personajului principal, un barbat in jur de 40 de ani fata cu familia sa restransa. Pentru o seara si o noapte. Intr-o curte de sat muntenesc. Vezi, mai sus.
In ambele cazuri, personajul central e un alter-ego al autorului textului pe care si actorul si-l asuma aproape integral. Realism cat vezi cu ochii.
*
Un fiu, Marcu (Emanuel Parvu). Alt fiu, Lulu (Conrad Mericoffer). Tatal lor, Ică (Adrian Titieni). Sotia celui de-al doilea fiu, Luminița (Andreea Mateiu).
Noaptea marilor dezvaluiri. Noaptea breaking news-urilor casnice. Noaptea la finalul careia nimic nu mai e cum a fost. Pe modelul “Secretului fericirii” al lui Vlad Zamfirescu.
De fapt, totul ramane fix cum a fost. Doar mastile ce au cazut. Esentele au ramas acelasi.
Ică va trai tot in trecut, doar ca si-a verbalizat oleaca pacatele tineretii si lepadat iluziile parintesti.
Lulu va continua sa viseze la SUA si sa pretinda ca n-o iubeste pe Luminița, doar ca si-a racorit o parte din frustrarile acumulate din cauza fratelui.
Luminița va continua sa-l iubeasca pe Lulu, doar ca si-a mai strigat un strop din nefericirea de a fi departe, mereu departe de viata visata.
Iar Marcu, Marcu va incepe iar sa construiasca, asa cum a facut dintotdeauna, fara a intelege de ce, fara a putea sa se opreasca, fara a invata ceva din greselile trecutului. Macar, insa, in noaptea aceasta, a fost capabil sa isi strige in fata alor lui toata neputinta si disperarea. Apoi, o va lua de la capat.
E drept, ramane loc si de mistere. Doua, la numar. Soarta copilului e unul. Titlul piesei e celalalt.
*
De fapt, poanta cu realismul asta de la Cristi Puiu & Mimi Branescu citire e ca oricare dintre noi poate fi acolo, pe scena. Cu povestea, cu spaimele, cu deruta, cu iluziile, cu amantele, cu pacatele, cu musamaua lui. De la tara si de la oras. De la campie, de la munte si de la mare. Ne-am incadra perfect in context.
De aia si doare atat. Doare, roade, sapa. Ca un ulcer. Ca un. Mai bine, nu. Enumerarea de boli din ce in ce mai fatale e un sport stupid.
*
Am verificat pe wiki. Conrad Mericoffer s-a nascut in 1988, anul cand Clapton divorta de cea pentru care a scris Layla. Omul are tot dreptul.
*
Realismul asta de la Cristi Puiu & Mimi Branescu citire, care o sa ne faca pe multi sa ne apucam fie de fumat, fie de ulcer, fie de amandoua, are o splendida & paradoxala calitate: e pe cat de necrutator, pe atat de empatic. Daca cineva s-a apropiat vreodata de aburul ce inconjoara contradictia de a fi urcat, zi dupa zi, pe culmile disperarii de vremurile & oamenii & meleagurile acestea si, totodata, de a le iubi cu o pasiune psihanalizabila, apai domnii acestia au reusit aceasta.
Metropolis – Sala Olga Tudorache
“Ultimii”
Text & Regie: Mimi Branescu
Scenografie: Maria Tache & Andreea Beșliu & Adela Pârvu
Costume: Maria Tache
Muzica: Vasile Bordianu
Lumini: Șerban Ionescu
Actori: Emanuel Pârvu, Conraf Mericoffer,
Andreea Mateiu, Adrian Titieni
